Umorul în organizații – care este limita?

umorul

Cât de des au fost la ordinea zilei glumele și bancurile în echipele din care ați făcut și din care faceți parte? Acestea v-au făcut munca mai frumoasă și, poate, v-au oferit motivația și forța de a mai lucra puțin. Dar cât de des au apărut ironii și sarcasm, care parcă au îndepărtat unii membri ai echipei, în timp ce pe alții i-au făcut să râdă?

Atunci când discutăm despre umor, ne referim la o serie de mesaje, atât verbale (când spunem un banc), cât și non-verbale (când ne strâmbăm sau mimăm ceva), care declanșează emoții pozitive.

Teoria Încălcării Benigne

Totuși, nu mereu ceva ce are intenția de a fi amuzant și este. Pentru a evalua ceva ca fiind amuzant, conform Teoriei Încălcării Benigne, este suficient să îndeplinească trei criterii.

Primul criteriu spune că este necesar ca situația să fie evaluată ca fiind o încălcare a unor norme. Din punct de vedere evoluționist, aceste încălcări au luat inițial forma unor amenințări fizice – gâdilat și lupta în joacă. În timp, aceste încălcări au inclus și demnitatea personală, ca atunci când glumele se referă la aspectul unei persoane, norme lingvistice, ca atunci când glumele includ accentul unei persoane sau greșeli de pronunție. Cel mai recent, glumele au început să se refere la încălcarea normelor sociale, făcând referire la comportamente bizare, sau chiar norme morale, glumind despre aspecte considerate nerespectuoase, lipsite de etică sau imorale. Însă simpla apariție a acestor încălcări face glumele să fie un atac personal, nu o sursă de amuzament. Câte persoane nu au spus măcar o dată “cu asta nu e de glumit!”, “mă simt ofensat” sau “este un subiect sensibil pentru mine, te rog nu glumi despre asta”.

Pentru ca o situație să fie văzută ca fiind amuzantă, al doilea criteriu este ca încălcarea să fie văzută ca benignă. Se poate ca ceva cu potențial ofensator să fie văzut ca amuzant și inofensiv prin trei modalități:

  • În primul rând, o posibilitate este existența a două norme sociale în paralel, una care să spună că subiectul este unul serios, alta care să spună că este acceptabil să râzi de ceva. În acest fel, persoana poate să treacă de la o normă la cealaltă pentru a putea să se bucure de glumă.
  • A doua posibilitate pentru a percepe încălcarea ca benignă este ca publicul să nu aibă un nivel înalt de angajament față de norma încălcată – să  îi fie ușor să renunțe la normă dacă i se pare avantajos.
  • Ultima posibilitate este existența unei distanțe psihologice mari față de normă: cât de departe se simte cel vizat de posibilitatea de a fi afectat de încălcarea normei.

Cel de-al treilea criteriu propus de Teoria Încălcării Benigne este ca primele două criterii (încălcare + percepția încălcării ca fiind benignă) să apară în același timp.

Umorul afiliativ și umorul agresiv

În funcție de îndeplinirea acestor criterii, putem vorbi despre două forme de umor, una pozitivă și una negativă. continuarea articolului o puteti citi pe site-ul Psihoteca

NU SUNT COMENTARII

Transmiteti un mesaj

two × 2 =