Cum își legitimează Kievul deciziile controversate (și) în raport cu vecinii

vecinii

În ultimii ani, Ucraina a purtat o confruntare mai întâi cu sine însăși, iar mai apoi o dispută sistematică cu vecinii, în special cu Federația Rusă. Ansamblul disputelor și al măsurilor controversate luate la Kiev, în ultima perioadă poate fi analizat prin lentilele a trei dimensiuni: încercări sporadice de a introduce noțiuni de ”uniformizare” a societății ucrainene – care de fapt este o politică ce apare într-un context dat – și un nou joc politic de contrabalansare a anvergurii naționaliste specifice guvernelor vecinilor săi, Ungaria și Polonia. Aceste mișcări se supun, în general, unui scop politic intern – câștigarea de capital electoral – chiar dacă asta implică temporar crearea disputelor pe relație cu cabinetele de la Budapesta, Varșovia sau București.

Actuala conducere de la Kiev, în tandem cu o parte din partidele politice din Parlament, se raportează la evenimente și contexte anterioare calculând deciziile ce le pot maximiza interesele politice pe plan intern.

Nu de puține ori Ucrainei i s-a pus eticheta unei entități politice, a unui stat artificial, care în momentul obținerii independenței avea în componența teritoriului său bucăți revendicate de vecinii săi (Polonia, Ungaria, România). Realitatea face ca în acele regiuni să continue existența comunităților naționale poloneze, maghiare sau românești, așezate pe un teritoriu relativ mic ca suprafață, dar concentrate, aproape de granița cu statul mamă, avantaje ce la prima vedere le-ar face mai puțin vulnerabile așa-ziselor ”politici de integrare sau uniformizare”.

În ceea ce privește minoritatea rusă, situația se prezintă altfel. Aceasta este cea mai numeroasă (conform ultimului recensământ oficial, din anul 2001, peste 17% din populația Ucrainei, cu mențiunea că în prezent procentul lor ar fi scăzut), iar limba rusă este vorbită oficial de peste 30% din populația statului ucrainean. După Euromaidan, uzitarea limbii ucrainene este pe un trend ascendent, chiar și în rândul acelora care până atunci vorbeau preponderent rusă. Cu toate acestea, utilizarea limbii ruse este, în continure, o realitatea contidiană în sudul și estul țării. Minoritatea și limba rusă au marele avantaj de a fi răspândite pe aproape întreg teritoriul ucrainean (ca o moștenire a apartenenței teritoriului în granițele Imperiului Țarist, iar mai apoi URSS), având în spate Federația Rusă al cărei aparat de conducere și-a rezervat unilateral dreptul de a le proteja, intervenind oricând era nevoie. La acești factori s-au mai adăugat, după `90, guvernările pro-ruse de la Kiev care au promovat politici ce au favorizat utilizarea limbii ruse în sfera publică.

Aceste realități ale conținutului teritorial al Ucrainei, combinate cu probleme actuale precum corupția, sărăcia sau lipsa unui aparat politic capabil și bine intenționat, fac din statul ucrainean un teritoriu vulnerabil și instabil pe care decidenții politici îl exploatează în interes propriu de cele mai multe ori.

”Uniformizarea” societății ucrainene prin limbă

Tentativele de a minimiza particularitățile naționale ale minorităților au mai existat, fie prin scăderea treptată a orele de difuzare a programelor TV  în limba maternă, fie prin închiderea treptată a unor programe școlare în limba maternă sau prin distorionarea apartenenței la o minoritate națională (vezi aici cazurile în care etnici români sunt înregistrați aparținând minorității moldovenești).

Primele semnale politice care au promovat spiritul și unicitatea identității naționale ucrainene au fost date la mai bine de 10 ani după obținerea indepedenței. Evenimentul recunoscut în istoria recentă sub denumirea de Revoluția Portocalie a apărut pe fondul ingerinței Moscovei în falsificarea grosolană a alegerilor în favoare candidatului Partidului Regiunilor, Victor Ianukovici. În acest context și pe fondul repulsiei oamenilor care au manifestat împotriva partidului și a candidatului sprijinit de Rusia, Victor Iușcenko, contracandidatul lui Ianukovici, va miza pe o serie de discursuri naționaliste, promițând un set de reforme cu un substrat de aceeași natură. Ales președinte, Iușcenko alături de aparatul său de guvernare va abroga legea privind statutul limbii regionale care permitea minorităților naționale să folosească limba maternă inclusiv în administrațiile locale, acolo unde minoritățile reprezintă cel puțin 10% din populația unei regiuni anume. Aceasta a fost prima tentativă de a diminua rolul limbii rusești în rândul cetățenilor Ucrainei și care a adus în subsidiar la privarea temporară a restului minorităților naționale de a-și putea folosi liber limba maternă. Reducerea utilizării limbii rusești în sfera publică și în şcoli a fost, în altă ordine de idei, o încercare de a-și justifica retorica și agenda afișată în timpul campaniei electorale și care a survenit într-un context dat de spontaneitatea evenimentelor. Doar ca rezultatul nu a fost cel scontat, iar limba rusă a continuat să fie preponderent utilizată atât în sfera publică, cât și în familie, în majoritatea regiunilor.

Al doilea val de încercare a definirii identității ucrainene/uniformizării își are originile după  Revoluția Demnității (2014/2015). În timpul protestelor și imediat după înlăturarea fostului președinte și a cabinetului său, guvernul interimar din care făceau parte și partide de extremă dreaptă au abrogat din nou legea privind statutul limbii regionale, în februarie 2014, dar legea a fost promulgată ulterior odată cu alegerile anticipate și formarea noului guvern.

Impactul revoluției Euromaidan a fost mult mai semnificativ, iar decuparea teritoriului ucrainean și miile de vieți pierdute până în prezent compun trauma societății post-revoluție. Acest context oferă actualilor lideri, într-o anumită măsură fundamentul legitim și oportunitatea politică deopotrivă, să folosească/speculeze sensibilitățile create în mentalul colectiv a societății ucrainene și să acționeze ca atare și în raport cu vecinii.

Pseudo-răspuns la politicile naționaliste ale vecinilor

La nivel societal, se înmulțesc scandările și marșurile naționaliste, care se suprapun cu venerarea unor personalități istorice considerate eroi naționali, precum luptătorii  pentru independența națională din cadrul Organizației Ucrainenilor Naționaliști și a Armatei Insurecționare Ucrainene. Chiar dacă acest sentiment se manifestă public doar în rândul unui segment restrâns al populației, totuși el există și este speculat de către actuala guvernare care își legitimează intern deciziile și pe asemenea evenimente.

Privind în taberele vecine, elemente ale ideologiei naționaliste sunt utilizate din ce în ce mai mult în politica externă și în configurarea relațiilor bilaterale, inclusiv pe relația cu Ucraina.

Ungaria este condusă de un guvern conservator și naționalist în fruntea căruia domnește necontenit Victor Orban cu un comportament autoritar și revizionist, tranșant la adresa vecinilor. Pe de altă parte, Budapesta are o politică foarte bine orientată și pragmatică în ceea ce privește comunitățile maghiare din vecinătate, inclusiv Ucraina, unde investestițiile în infrastructura educațională sunt încadrate pe lista priorităților naționale. În același timp, guvernul maghiar duce o luptă continuă pentru obținerea unei autonomii culturale cât mai semnificative pentru minoritatea maghiară din Ucraina.

Relația pe axa Kiev-Varșovia nu este nici ea lipsită de tensiuni. Ucraina are un veritabil concurent naționalist prin interfața guvernului de la Varșovia, condus de partidul Lege și Justiție. Guvernul de la Kiev a intrat recent în dizgrația actualei puteri de la Varșovia odată cu blocarea activităților de dezhumare a victimelor din regiunea Volînia, ceea ce i-a determinat pe liderii polonezi să interzică temporar intrarea pe terioriul Poloniei a oficialilor ucraineni responsabili de interdicția activităților grupului de lucru polon ce desfășoară activități la siturile din Ucraina.

Reacția sistematică la aceste tendințe regionale este un factor de legitimare  a deciziilor pe plan intern care fac subiectul minorităților naționale sau a problemelor legate de istorie. La mai puțin de trei ani de la revoluție și pe fondul conflictului ce se perpetuă în estul Ucrainei, Kievul își reconfigurează agenda politică în relație cu vecinii. Pe de o parte, cer recunoașterea unor simboluri naționale peste granițe, provocând  dispute noi cu vecinii polonezi pe subiectul unor monumente ce ilustrează eroii luptei pentru independența națională a Ucrainei, uitând accidental (sau nu) de semnificația pe care acele monumente o au pentru națiunea poloneză. Mai apoi, sub auspiciul necesității de reforme în vederea integrării europene, politicienii ucraineni își permit din nou să scurgă subtil articole ce limitează drepturile minoritățile naționale. Dar de această dată, Kievul nu mai operează fățiș cu subiecte sensibile, ci adoptă tacit, chiar soft, articole din legi ce ating drepturile minorităților.

Câștigarea de capital electoral

Nu este un secret faptul că formațiunea politică a președintelui Ucrainei, Blocul lui Poroșenko, precum și aliatul de la guvernare, Frontul Național, sunt într-un declin continuu în sondaje. De asemenea, nu găsim nimic inedit în faptul că înaintea alegerilor (în mod normal următoarele alegerile parlamentare ar trebui să aibă loc în 2019) sau în timpul campaniei electorale, partidele care au privilegiul de a jongla cu mecanismele puterii, adoptă decizii politice controversate în scopul atragerii electoratului.

Fragmentarea excesivă a eșichierului politic din Ucraina și formarea unei opoziții parlamentare împotriva guvernului limitează opțiunile electoratului la care partidele din administrația centrală vor putea apela pentru viitoarele alegeri parlamentare. Astfel, lui Poroșenko și companiei îi mai rămân, în principiu, doua variante: coaliția cu partidele de extremă sau pro-ruse (a doua varianta pare irațională) ori încearcarea de a acapara electoratul partidelor de extremă dreaptă, scontând în același timp pe efectul pozitiv care l-ar putea avea o asemene lege asupra spiritului național ce ar putea dăinuii ascuns și în alți ucraineni.

Care este miza acestor decizii controversate?

Varianta oficială a decidenților politici ucraineni este aceea că noua lege a educației este menită să integreze minoritățile naționale, care datoriă faptului că nu cunosc îndeajuns limba ucraineană au probleme atât la materiile predate în limba ucraineană la școală și în învățământul post-liceal, cât și în a-și găsi un loc de muncă.

Dar ce face de fapt guvernul de la Kiev?

În primul rând, acesta împrumută elemente de pe agendele politicile ale partidelor naționaliste – o strategie care nu este întâmplătoare. Un nou mandat de guvernare pentru actuala coaliție pare prea puțin probabil. În aceste condiții, promulgarea unor asemenea legi cu tentă naționalistă reflectă pe de o parte lipsa de opțiuni și strategii politice care le-ar permite acapararea electoratului. Pe de altă parte, asemenea strategii au mai fost folosite și în trecut, iar actuala guvernare speră să fie o cartea norocoasă în economia alegerilor parlamentare viitoare.

Ca urmare, Kievul prioritizează un nou tip de interes național (dar care după cum a mai spus nu este o noutate) care ar lăsa impresia tendinței de unidimensionalizare a societății ucrainene.  Acest nou ”interes național” ar putea fi tradus prin creșterea procentului de vorbitori a limbii ucrainene, și în mod esențial scăderea proporției utilizării limbii rusești, cu precădere în sudul și estul Ucrainei. Cu alte cuvinte, victima ar trebui să fie minoritatea și limba rusă. Doar că marea problemă pe care a declanșat-o și a cărei amploare probabil nu a anticipat-o corect Kievul se referă la reacția vecinilor europeni. Prevederile noii legi a educației reduc în aceeași măsură posibilitatea utilizării limbilor materne de către restul minorităților naționale care indirect vor fi forțate să învețe limba ucraineană ”dacă vor o integrare mai bună sau să aibă mai mari șanse de reușită în găsirea unui loc de muncă”. Pe termen lung, un eventual succes al acestei politici ar putea avea ca efect disocierea legăturilor minorităților naționale de patria mama, pe baze lingvistice, și astfel ar putea fi mai ușor de gestionat în economia aparteneței la națiunea ucraineană. Este foarte puțin probabil ca acest lucru să fie realizabil vreodată și nu într-un stat cu probleme mult mai mari decât importanța apartenenenței la națiunea ucraineană.

În altă ordine de idei, la nivel internațional, asemenea măsuri sunt menite să distragă atenție de la probleme reale și cu adevărat importante cu care se confruntă Ucraina, în speciale cele de natură economică, a procesului lent de reforme și corupția endemică, și care, în esență, compun nucleul dur al dosarului ucrainean la Uniunea Europeană.

La nivelul relațiilor bilaterale Ucraina-Polonia, Ucraina-Ungaria, articolele discriminatoare din legea educației deschide o nouă cutie a pandorei pe alte subiecte fiebinți. Polonia reinvoca pe agenda bilaterală problemele istorice și atitudinea liderilor ucraineni cu privire la acestea, în timp ce Ungaria anunță blocarea dezvoltării cooperării Ucraina-NATO. Asemenea provocări aduse în prim-planul relațiilor bilaterale nu pot fi justificate deocamdată decât prin prisma unei abordări greșite și inoportune a guvernului de la Kiev de a deturna atenția de la principalele probleme ale statului sau din perspectiva unui exercițiu de îmbunătățire a imaginii guvernului pe plan intern.

În aceste condiții, se pune întrebarea firească, cât timp va mai duce Kievul o politică de bluff fundamentată pe raționamente de ordin intern, dar care deteriorează relațiile cu vecinii al căror poziție în cadrul UE și NATO va influența integrarea euro-atlantică a Ucrainei. Ucraina va avea nevoie inerentă de sprijinul Poloniei, Ungariei și al României în continuarea procesului de integrare europeană și a dezvoltării cooperării cu Alianta Nord Atlantică. În ambele cazuri, Ucraina are nevoie de acceptul în unanimitate a membrilor structurilor euro-atlantice pentru continuarea demersurilor.

Contarea pe un set de decizii și narațiuni din sfera ideologiei naționaliste este total inadecvată în raport cu obiectivele strategice ale Ucrainei. Construcția unei societăți ucrainene, imaginate de Kiev și fundamentate pe o serie de riscuri care se conturează în dispute pe relația cu vecinii europeni,  are mai puține lucruri în comun cu  un proces civic bazat pe principiul integrării (reverberat public de guvernul de la Kiev)  și al armonie între comunitățile din Ucraina. Tentativa integratoare a guvernului seamănă mai degrabă cu o politică de asimilare ineficientă și sortită eșecului.

Luând în calcul varianta unei politici de asimilare a minorităților naționale trebuie menționat că liderii de la Kiev nu au capacitățile și pârghiile necesare pentru susținerea unei asemenea politici. Momentan, Ucraina nu deține nici avantajele economice, nici cele politice și cu atât mai puțin cele contextuale care să îi permită derularea unui asemenea proiect național. Iar dacă liderii ucraineni, într-adevăr au intenția integrării comunităților maghiare, poloneze, românesti s.a.m.d. ei vor trebui să conștientizeze un lucru: ”societatea ucraineană”, care coabitează în granițele statului ucrainean, este un construct social diferit de ”națiunea ucraineană” care se deosebește de prima prin împărtășirea aceleiași limbi, tradiții, culturi și acelorași obiceiuri. Aceasta este prima și cea mai importantă taxonomie pe care, indiferent ce oameni sau partide politice se perpetuă la frâiele puterii Ucrainei, ar trebuie să o înțeleagă, să o pună într-un context actualizat și să o analizeze din perspectiva raportului cost-beneficiu.

M.A.

NU SUNT COMENTARII

Transmiteti un mesaj

3 × 5 =