(Non)relația Ucraina-Rusia: după divorțul politic și istoric, acum, fractura ortodoxiei
După ”divorțul” politic și istoric anunțat și pus în aplicare de către conducerea de la Kiev urmează fractura administrativă și canonică a Bisericii Ortodoxe Ucrainene față de Patriarhia Moscovei, o procedură care a intrat în linie dreaptă odată cu decizia Sinodului Ecumenic, care s-a întrunit la Constantinopol (Istanbul) pe 11 octombrie. Cu toate acestea, până când distanțarea va fi acceptată din ambele părți, va trece mult timp. La drept vorbind, în perioada ce a precedat anul 2014, nu s-a putut vorbi în adevăratul sens al cuvântului despre o independență politică și istorică de facto între Ucraina și Rusia. Poate cu o mică excepție în timpul președinției lui Victor Iușcenko, dar în general raportul de independență dintre cele două state era, mai cu seamă, unul de jure.
După anexarea Crimeei și implicarea directă a Rusiei în conflictul din estul Ucrainei, unde sprijină separatiștii financiar și cu echipamente militare, lucrurile iau o cu totul altă turnură de cea cunoscută până atunci în relații bilaterale. Atât în spațiul academic, cât și în viața de zi cu zi, din Ucraina sau din lume, Revoluția Demnității este percepută ca fiind momentul când Ucraina își va fi obținut adevărata independență față de trecutul comun politic și istoric cu Rusia, adică momentul zero, al renașterii Ucrainei post-independență. Iar odată cu trecerea timpului, a devenit din ce în ce mai limpede că regimul Putin nu vrea să returneze Crimeea (din contră, rusificarea regiunii și transformarea ei într-o adevărată fortăreață militară sunt în plin proces) și că urmărește transformarea zonei controlate de separatiștii pro-ruși într-un conflict înghețat, după modelul Transnistriei și al regiunilor separatiste din Caucaz. În aceste condiții, lesne de anticipat, Ucrainei nu i-a mai rămas decât să lupte pentru apărarea teritoriului și ale drepturilor sale suverane. Ceea ce și face de patru ani.
Kievul utilizează tot arsenalul politic și socio-cultural din dotare pentru a anihila influența Kremlinului de tip soft power asupra Ucrainei.
Doar în ultimele luni, Kievul a tranșat direct sau prin sprijinul unor vectori internaționali, cu autoritate, relația cu regimul Putin.
Înainte de a intra în miezul discuție, considerăm necesară reamintirea a două măsuri luate de conducerea de la Kiev în acest sens: articolul 7 din noua lege a educației și proiectul de lege privind oficializarea limbii ucrainene ca singura limbă de stat. La acestea s-au adăugat alte măsuri precum interzicerea mai multor posturi de televiziune în limba rusă, sub acuzația de propagandă rusă, iar, de curând, impunerea unui moratoriu de către autoritățile regiunii Lvov asupra tuturor formelor de exprimare culturală (filme, cărți muzică etc.), plus televiziune, în limba rusă până când se va sfârși ocupația rusă asupra Crimeei și Kremlinul își va retrage sprijinul pentru separatiști, implicit arsenalul militar de pe teritoriul Ucrainei[i]. Folosirea ca armă a limbii ruse reprezintă una dintre cele două instrumente de tip soft power, pe care regimul Putin le are de multă vreme, deja, la dispoziție pentru a-și menține influența și a-și promova interesele în și asupra Ucrainei.
În septembrie, Kievul a informat oficial Moscova de faptul că a rupt parteneriatul de prietenie dintre Ucraina și Rusia. Ca la mai puțin de o lună să obțină o victorie extrem de importantă prin dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Ruperea parteneriatului de prietenie ar putea avea repercusiuni pe plan bilateral și, astfel reprezintă în fapt o consecință a climaxului în conflictul multilateral cu Moscova. Însă, ruptura istorică de factură religioasă amorsează, în viziunea multora, o bombă cu ceas. Obținerea tomos-ului de către Biserica Ortodoxă Ucraineană zguduie din temelii un sistem de proiecției de influență și control al Rusiei, mitizat, necontestat și funcțional secole de-a rândul.
Pierderea acestui ultim resort de tip soft power (și poate cel mai important avut la îndemână, în ultimele două decenii), a autorității canonice și administrative asupra Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, reprezintă o înfrângere dureroasă pentru Rusia lui Putin.
Ce înseamnă independența Bisericii Ortodoxe Ucrainei (BOU), ce structuri ierarhice beneficiază de ea și de ce reacția Rusiei este atât de vehementă, vom încerca să surprindem în următoarele rânduri.
- Independența Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. În Ucraina există trei structuri ale Bisericii Ortodoxe: Biserica Ortodoxă a Ucrainei sub ascultarea/jurisdicția Patriarhiei Moscovei (BOU-PM), Biserica Ortodoxă a Ucrainei cu Patriarhia la Kiev (BOU-PK), dar titlul de Patriarhie este mai degrabă generic, titlul ierarhic fiind cel de Mitropolie, care asculta tot de Patriarhia Moscovei; și Biserica Ortodoxă Autocefală a Ucrainei (BOAU) care nu este recunoscută de Moscova.
- Cele două structuri vizate de decizia Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, sunt BOU-PK și BOUA. Prin urmare, decizia Patriarhul Bartolomeu I anulează anatema/repune în drepturi canonice pe Mitropolitul Filaret – după oficializarea deciziei Patriarh al Kievului –, și a Mitropolitului Macarie, șeful BOUA, structura bisericească nerecunoscută de Moscova. Atât Mitropolitul Filaret, cât și Mitropolitul Macarie sunt (și probabil vor rămâne) considerați ”ierarhi schismatici” de către Patriarhia Moscovei.
- Sfântul Sinod Ecumenic al Constantinopolului a făcut recurs la argumentele de natură istorică pentru a-și susține decizia. Cu alte cuvinte a declarat ilegală încorporarea forțată/anexarea Mitropoliei Kievului la 1686, imediat după tratatul de la Pereiaslav (care în versiunea rusă reprezintă momentul unirii definitive a ucrainenilor/ucrainiților cu rușii. Ca urmare, încorporarea Mitropoliei Kievului la 1686 a fost privită ca pe un abuz, tolerat la acea dată de Constantinopol, într-un anumit context istoric și politic, dar care nu a fost validată niciodată de liderii Bisericii de la Constantinopol[ii]. Astfel, aceștia susțin că Patriarhiei Moscovei i-a fost acordat doar dreptul de a aproba mitropolitul de la Kiev.
Reversul medaliei și al istoriei:
Rusia lui Putin începe să își vadă visul medieval al celei de A Treia Rome spulberat, întrucât Bisericile Ortodoxe din Ucraina, ce își vor obține în curând independența, reprezentau ca număr de parohii, oficial, circa o treime din totalul Bisericilor ce ascultau și erau arondate administrativ Patriarhiei Moscovei. În aceste condiții, Patriarhia de la Moscova, nu doar că nu ar mai putea rivaliza de la egal la egal cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, dar orice revendicare a primus inter pares va fi golită de conținut.
Mai mult, în contextul unei dezbaterii reaprinse asupra revendicării istorice a originii, într-o Ucraina mai dispusă ca niciodată să rupă orice asimilări și apropieri istorice și politice cu Rusia, obținerea independenței celor două Biserici Ortodoxe ar putea să contribuie la generarea unui nou tip de narațiune istorică și chiar cultural-identitară consolidată, bazată pe aceste revendicări noi, promovate de Kiev. La fel ca ucrainenii ortodocși, rușii ortodocși îl celebrează pe cneazul Vladimir, întâiul rus-kievean încreștinat. În anul 988, când cneazul Vladimir a fost creștinat acesta era cneaz al Kievului. Într-o logică de (re)interpretare istorică, prima creștinare a aparținut cnezatului kievean, adică primei formațiuni pre-statale a Ucrainei de azi (după cum afirmă unele izvoare istorice și susțin istoricii cauzei ucrainene). Ca urmare, cnezii formațiunilor pre-statale rusești care au urcat la tron de pe linia creștinată a lui Vladimir (ori au provenit din statul timpuriu al Kievului) sunt de fapt doar urmașii creștini ai primului cneaz kievean încreștinat la 988. În plus, Moscova este menționată în cronici pentru prima dată abia pe la jumătatea secolului al XII-lea. Cu alte cuvinte, independența structurilor ierarhice bisericești ar putea declanșa o nouă dezbatere, care, pe mai departe, să fie utilizată ca argument în narațiunile/discursurile de promovare ale identității creștine a Ucrainei și a dreptului de a deține o Patriarhie independentă de cea a Moscovei.
O înfrângere a imperialismului post-sovietic
Putin riscă să rămână în istoria Rusiei ca fiind liderul ce a pierdut Ucraina, iar Patriarhul Kiril ca autoritatea supremă a Bisericii Ortodoxe Ruse ce a pierdut influența asupra unui spațiu creștin-ortodox, care însuma o treime din zona administrativă aflată sub ascultarea Patriarhiei Moscovei și, în același timp, un spațiu cu o încărcătură simbolică pentru istoria ortodoxiei rusești. Acest eveniment survine imediat după ce apar sondaje conform cărora popularitatea liderului absolut, pe plan intern, a scăzut aproape de limita istorică de 36% (februarie 2014), pe fondul unei legi contestate care prevede creșterea vârstei de pensionare la bărbați, de la 60 la 65 de ani, și la femei, de la 55 la 63 de ani. În prezent, popularitatea lui Putin s-ar situat la 39%, conform unui sondaj realizat de Centrul Levada, dat publicității pe data de 8 octombrie.
Ce implicații directe ar putea avea decizia Patriarhului Bartolomeu I asupra tensiunilor dintre Ucraina și Rusia?
Scenariul actual este foarte similar cu situația existentă la începutul anului 2014: popularitatea lui Putin scade la o cotă îngrijorătoare și Ucraina schimbă radical cursul istoric, un curs istoric care, în accepțiunea liderilor de la Kremlin, nu ar putea avea o altă evoluție, de facto și de jure, decât aceea lângă Rusia și în sfera sa de influență. Aceste două elemente, dacă le raportăm la momentul 2014, și nu numai (vezi și cazul Georgiei), anticipează o anumită evoluției a lucrurilor și un modus operandi deja consacrat pentru regimul de la Kremlin: Putin pierde jocul utilizând mijloace soft power și încearcă să influențeze evoluția evenimentelor, să preia controlul prin apel la instrumente de tip hard power. Iar dacă ținem cont de declarația lui Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al administrației prezidențiale din Rusia, am putea să ne așteptăm la o nouă ofensivă militară (prin folosirea dimensiunii militare a războiului hibrid) pe teritoriul Ucrainei. Dimitri Peskov a transmis conducerii de la Kiev un mesaj cu mai multe nuanțe, o formă de avertisment cu subînțelesuri. Acesta a ținut să sublinieze că Rusia nu va ezita să protejeze drepturile creștinilor ortodocși din Ucraina, dacă va fi nevoie. Ce înseamnă aceasta? Ne amintim pretextul folosit de Kremlin pentru a interveni și apoi pentru a anexa Crimeea, continuând și astăzi să sprijine militar separatiști din estul Ucrainei. Pe urmă, tragem concluziile.
Acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina ar putea genera reconfigurări de statut și autoritate în întreaga lume a Ortodoxiei. Primul care s-a sesizat este Patriarhul Irineu al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Acesta a adresat o scrisoare de protest Patriarhului Bartolomeu I prin care își exprimă poziția de nesusținere față de decizia acestuia de a acorda autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Patriarhul Irineu este îngrijorat de faptul că precedentul acordării autocefaliei BOU ar putea încuraja Bisericile din Muntenegru și Macedonia să invoce argumente similare celor expuse de autoritățile clerice și laice ucrainene, astfel încât Mitropolia Muntenegrului, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Serbiei, să ceară autocefalie, iar Biserica Ortodoxă de la Skopje să întreprindă demersurile pentru a obține recunoaștere și, pe urmă, autocefalie.
Între timp, BOR a întrerupt legăturile cu Patriahia Ecumenică a Constantinopolului, amenință Patriarhia Ierusalimului că își va suspenda serviciul divin în Biserica Sfântului Mormânt dacă aceasta recunoaște decizia Patriarhului Bartolomeu I[iii], iar Rusia acuză Statele Unite ale Americii de manipularea deciziei pentru a slăbi Moscova[iv].
În sfârșit, dezacordurile internaționale pe fondul acordării autocefaliei Bisericii Ortodoxe ucrainene ar putea dezvolta premisele unor scenarii negative. Regimul de la Kremlin se simte în corzi, rănit și slăbit de evoluția ultimelor evenimente pe scena relațiilor internaționale. De aceea, este posibil ca mânați de un impuls orgolios și o atitudine revanșardă, liderii de la Kremlin să decidă tranșarea relațiilor Patriarhiei Moscovei cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol precum și alte Patriarhii care ar recunoaște decizia Patriarhului Bartolomeu I. În altă ordine de idei, sporirea eforturile de a destabiliza Ucraina ar putea fi o consecință directă a acordării autocefaliei, o destabilizarea care ar putea fi pusă în plan prin mai multe modalități:
- Fie campanie în forță de discreditare și blamare a autorităților ucrainene, a cărei scop să urmărească creșterea tensiunilor sociale de pe teritoriul Ucrainei;
- Fie încercarea de a exercita mai multă presiune economică și psihologică, prin desfășurarea navelor militare în Donbas;
- Fie, cel mai negativ scenariu, escaladarea conflictului din estul Ucrainei.
Când, cum, dacă și în ce măsură ”bomba cu ceas” va exploda rămâne de văzut în următoarele săptămâni/luni.
Moldovan Anton
[i] https://www.unian.info/society/10266729-lviv-region-bans-movies-books-songs-in-russian-until-end-of-russian-occupation.html
[ii] https://deschide.md/ro/stiri/editorial/38018/Petru-BOGATU–Precedentul-ucrainean-trimite-%C3%AEn-ilegalitate-Biserica-Rus%C4%83-din-Basarabia.htm
[iii] https://deschide.md/ro/stiri/externe/38133/Biserica-Rus%C4%83-trece-la-%C8%99antaj-Prima-vizat%C4%83-este-chiar-Patriarhia-Ierusalimului.htm
[iv] https://www.unian.info/world/10300566-nyt-russia-takes-further-step-toward-major-schism-in-orthodox-church.html