Clivajul dintre clasa politică ucraineană și generația post-Maidan. O luptă continuă în planuri paralele

maidan

După patru ani de la revoluție, Ucraina este într-un continuu progres al schimbărilor. Generația post-Maidan și-a asumat la unison hotărarea de a contribui la procesul de modernizare și integrare europeană a Ucrainei și ruperea totală de caracteristicile toxice ale unei ere post-sovietice care a încorsetat mentalități într-o logică de multe ori fatalistă pentru țară, limitând sistematic gama oportunităților de dezvoltare a Ucrainei, de-a lungul a mai bine de două decenii. Această generație este o generație a demnității, după cum însăși ei au ales să se identifice. Dar odată cu trecerea timpului e din ce în ce mai limpede că aceștia sunt trădați de cei pe care i-a ales să îi reprezinte. După un simulacru spontan de modernizare în febra revoluției, noua clasă politică, cândva și ea parte a noii generații, se dovedește a fi în continuare prizoniera unei lumii veșnic paralele cu sentimentele și nevoile cetățenilor.

Noua clasă politică a reușit printre altele să reactualizeze unele dintre cele mai nocive laitmotive ale sistemului politic din Ucraina, pe care oamenii le-au condamnat cu propriul lor sânge: corupția și oligarhia conjugată cu statul patron. Din când în când, în tentativa de a mai distrage atenţia opiniei publice de la problemele sistemului, aceștia readuc necesitatea reformelor în discuţiile avute cu electoratul. Dar nici așa nu mai devin credibili, când progresul este prea șovăielnic, în ciuda sprijinul financiar, a asistenței tehnice și a îndrumării experților occidentali. În fapt, cadența oscilantă a procesului de reforme reprezintă efectul celor trei caracteristici înainte menționate. Totuși, din fericire pentru generația post-Maidan, progrese există, în pofida redezvoltării (dacă a pierit cândva) a unei clase politice specifică perioadei pre-criză. Atât cantitativ, cât și calitativ, comparând cu perioada pre-criză, reformele realizate din 2014 până în prezent întrec tot procesul de modernizare realizat în cele mai bine două decenii de la obținerea independenței. În altă ordine de idei, aceste progrese există pentru că politicienii de astăzi sunt forțați atât de acordurile bilaterale semnate, cât și de gândul că ei ar putea fi actorii principali ai unui nou Euromaidan.

În aceeași măsură, clasa politică actuală este pusă în fața dilemei sale existențiale. Ea și-a asumat pachetul de reforme în schimbul unei asistențe financiare impresionante pentru Ucraina din partea partenerilor occidentali, dar în același timp reformele, adoptate corect, le zdruncină sistemul purtător de rețele clientelare, corupție și afaceri personale folosind resursele de stat. Din aceste motive tranziția și modernizarea pe care o caută societatea, pentru ei se poate întinde pe o perioadă nedeterminată. Este vital pentru majoritatea politicienilor să amâne acele reforme care le-ar putea dezvălui neregularitățile din portofoliul lor. De aceea de multe ori s-a asistat la sacrificarea interesului național în detrimentul intereselor personale. Totuși, în ciuda evoluției sinuoase, cu multe urcușuri și coborâșuri pe diagrama progresului – conflicte între partide interesate mai degrabă să obțină încă un mandat în Radă, dispute interminabile între politicienii de rang înalt sau acțiuni perfide împotriva organismelor anticorupție care alterează procesul de refome – pot fi constatate și momente de luciditate. Poate și mai important în tot acest proces de reconstrucție națională, este faptul că nu se observă tendințe de reintoarcere spre vechiul pol de influență politică, cel rusesc.

Însă inevitabil, handicapurile clasei politice actuale sunt resimțite de societate în ansamblu. Acțiunile lor se răsfrâng direct asupra oamenilor de rând, care astăzi își manifestă nemulțumirea asupra tot ce înseamnă politic în Ucraina. Creșterea economică, regimul liber de vize, precum și alte reforme parțial implementate nu îmbunățesc prea mult starea patologică a unei societăți încercate, mințite și exploatată ani de zile la rând. Generația post-Maidan are așteptări mult mai mari după revoluția pe care a purtat-o, iar repulsia ei este total justificată. Acesteia îi trebuie în primul rând să simtă solidaritatea clasei politice cu doleanțele sale. Așteaptă o clasă politică integră, neartificială, transparentă și cu un proiect de țară pentru care să își epuizeze resursele. Revoluția Demnității, în timpul căreia sute de oameni s-au jertfit pentru idealurile lor, a creat eșafodajul moral pentru un nou proiect de țară, o Nouă Ucraina – o Ucraină modernă, unde democrația, separarea puterilor în stat, competitivitatea, transparența vor deveni principiile călăuzitoare. Însă după patru ani, în schimbul acestor idealuri, oamenii se simt păcăliți și abandonați de proprii lor lideri.

Dacă la nivel politic singurul aspect modificat pare să fie doar protagoniștii, deoarece mediul politic rămâne între aceeași parametrii de promiscuitate, la nivel social există un proces continuu de metamorfoze. Apar noi clivaje, dar care nu mai exprimă neapărat o dispută interetnică (deși aceasta poate fi observată în unele regiuni) sau religioasă, ci semnifică un proces de tranziție de la ”vechile valori”, la nivel de societate, la un nou set de valori care se identifică într-o măsură mai mică sau mai mare cu valorile europene (democrație, respectarea drepturilor și libertăților, competitivitate, etc.). Acest fenomen reflectă implicit și explicit tensiunile declanșate pe orizontală între adepții tranziției/modernizării și cei care încă sunt rezistenți la schimbare. În aceeași notă, apare ruptura care dăunează enorm Ucrainei în momentul de față  – clivajul societate-clasă politică – o ruptură exponențială, care explică și contribuie la starea tensionată generală.

La nivel de societate s-a ajuns la hipersaturație provocată de minciunile exponenților clasei conducătoare și confuzie în același timp – ”eu cu cine votez?”. Lipsa profundă de încredere în actualii lideri politici este edificată prin faptul că actualmente niciuna dintre figurile populare ale scenei politice ucrainene nu trece peste 10% în preferințele electorilor. Președintele în funcție al Ucrainei, Petro Poroșenko, se bucură de ”cea mai mare susținere”-10%, urmat de Mikhail Șaakașvili cu puțin peste 7%, Iulia Timoșenko cu 6,4% ș.a.m.d[i]. La capitolul încredere în instituțiile statului, cifrele sunt la fel de îngrijorătoare: 50% dintre respondenți declară că nu susțin acțiunile președinției/președintelui, 50-54% nici a premierului/guvernului, iar aproape 62% nu sprijină acțiunile parlamentului (Verkovna Rada)[ii].

În altă ordine de idei, există o energie extraordinară în rândul societății care dorește schimbarea. Dar pentru ca energia existentă pe orizontală să fie maximizată pozitiv este importantă dirijarea acesteia pe verticală, înspre sfera politică. În aceste condiții, percepția pozitivă pe care majoritatea cetățenilor o au asupra Uniunii Europene ar trebui să rămână un element constant de presiune asupra actualiilor și viitorilor lideri ai Ucrainei.

Aflați în zorii campaniei electorale a alegerilor parlamentare programate pentru anul viitor, politicienii vor încerca să folosească energia de masă în beneficiul propriu. Acesta este momentul când societatea va trebui să răspundă prompt spectacolului politic ce urmează a fi realizat de partidele angajate în cursa electorală. Generația post-Maidan are toate premisele să redevină un vector al schimbării. Căci atât timp cât clasa politică ucraineană rămâne prizonieră unei mentalități (post)comuniste, aceasta va continua să se prăbușească în dizgrația societății ucrainene. Astfel, optimismul rezidă în determinarea generației post-Maidan de a produce schimbarea, concentrându-și pe mai departe eforturile în vederea construirii acelei Ucraine moderne, europene, pe care și-o doresc.

Moldovan Anton


[i] http://ukrainianweek.com/Society/208824

[ii] http://ukrainianweek.com/Politics/204242

NU SUNT COMENTARII

Transmiteti un mesaj

one × 3 =