Conflictul diplomatic dintre Polonia și Ucraina: de la masacrul de la Volînia la realități prezente – partea a I-a

Polonia

După o perioadă de acalmie de mai mulți ani, atingând apogeul prin gestul de solidaritate al Poloniei în contextul revoluției recente din Ucraina, care a implicat inclusiv societatea civilă poloneză în sprijinirea ucrainenilor, relațiile dintre cele două capitale au început treptat să se răcească, fiind reactivate animozitățile pe fondul evenimentului care a marcat istoria Poloniei în relație cu Ucraina, anume crimele ucrainenilor naționaliști împotriva polonezilor, în special cele din anul 1943 de la Volînia. Mobilizarea și solidaritatea impresionante, la drept vorbind,  arătate de către vecinul și partenerul polon în timpul Euromaidan-ului nu anticipau atât de curând reamorsarea disputelor politice pe probleme istorice, care păreau în cele din urmă măcar tolerate de dragul parteneriatului strategic polono-ucrainean și datorită importanței Ucrainei în viziunea liderilor de la Varșovia asupra mediul de securitate național și regional, în raport cu Rusia.

Cazul ”Volinia `43” în memoria Poloniei

Masacrul Organizației Ucrainenilor Naționaliști (OUN) și a Armatei Insurecționale Ucrainene (UPA) asupra polonezilor stabiliți în regiunea Volînia reprezintă o parte a memoriei poloneze din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și totodată a memoriei calvarului național, alături de alte evenimente la fel de tragice, precum agresiunea sovieto-germană (1939), masacrul de la Katin (1940) sau răscoala din Varșovia din 1944, înăbușită de trupele germane.

În timpul regimului socialist care a preluat puterea în Polonia, după cea de a doua conflagrație mondială, deși sunt prezentate crimele UPA împotriva polonezilor, accentul era pus mai cu seama asupra evenimentelor din granițele stabilite ale statului polon post-război și mai puțin asupra crimelor săvârșite pe teritoriul Ucrainei sovietice. Așa se face că, în această perioadă, masacrul de la Volînia lipsește din povestirile cu privire la actele brutale ale OUN/UPA la adresa polonezilor din această regiune[i]. Însă după 1989, memoria evenimentelor de la Volînia redevine actuală în rândul unor istorici, a unor organizații civile și a unor politicieni.

Un astfel de exemplu poate fi dat imediat după `90, când grupuri și organizații formate, în parte, din descendenți ai polonezilor care au locuit la est de granițele Poloniei (mai cu seamă în regiunea Volînia), cunoscute sub denumirea de Kresowianie (traducerea aproximativă în limba română ”(re)nașterea” n.t.) promovează subiectul istoric ce a avut loc în urmă cu aproape 50 de ani. Aceștia au propus diferite variante sub forma cărora să fie recunoscute actele criminale ale OUN/UPA împotriva polonezilor – ”genocid neglijat”, chiar ”genocid extrem” – prin care încercau să accentueze gravitatea brutalității naționaliștilor ucraineni. Alții au mers chiar mai departe și au echivalat actele ucrainenilor cu cele ale naziștilor împotriva evreilor[ii].

În ciuda unor asemenea inițiative, anii `90 reprezintă pentru Polonia perioada reconsiderării relației cu vecinii de la Est. Politica externă a Poloniei este călăuzită de un set nou de principii directoare. Purtându-i generic numele artizanului său, ”doctrina Giedroyc” presupunea renunțarea Poloniei la orice formă de pretenții teritoriale și încheierea disputelor istorice cu vecinii de la Est și cel mai important cu Ucraina[iii]. Fugit la Paris în 1939, Jerzy Giedroyc considera că stabilitatea, independența și prosperitatea Poloniei depind de sprijinirea independenței Ucrainei, Lituaniei și Belarusului. Adoptând aceste principii în politica sa externă, Polonia a fost primul stat care a recunoscut indepedența Ucrainei. După aderarea la UE și NATO a devenit, în practică, avocatul statului ucrainean în cadrul structurilor euro-atlantice, pentru ca în timpul celor două revoluții ucrainene, Revoluția Portocalie, respectiv Euromaidan, să sprijine mișcările pro-occidentale, încercând totodată să se așeze la masa discuțiilor privind soluționarea crizei ucraineane, pe parcusul anului 2014. Nu în ultimul rând, la insistențele Varșoviei se va înființa Parteneriatul Estic, în anul 2009, un rezultat care a confirmat politica de succes avută de Polonia în cadrul Uniunii Europene cu privire la promovarea intereselor sale regionale.

Renunțând pentru câțiva ani la narațiunea istorică, prioritizând alte aspecte ale relației cu vecinii, Polonia a încercat să joace rolul garantului stabilității regionale și promotorul integrării europene a vecinilor de la Est. Decidenții politici de la Varșovia au realizat repede faptul că pentru o Polonie puternică e nevoie de vecini pro-europeni sau cel puțin anti-ruși. Iar până în anul 2015, părea că Varșovia percepea relația cu Kievul în această logică.

O nouă politică națională dictată de la Varșovia

Câștigarea alegerilor prezidențiale și parlamentare de către Partidul Lege și Justiție, al cărui lider incontestabil este Jaroslaw Kaczynski, a însemnat schimbarea radicală a politicii poloneze, dar și a relației cu Ucraina. PiS și adepții acestuia au avut de la bun început un alt punct de vedere asupra Poloniei, a rolului acesteia în regiune și în Europa și asupra importanței istoriei pentru statul polon. Ceea ce în viziunea altora ultimii 25 de ani au reprezentat o perioada de succes a Poloniei, pentru PiS și Kaczyncki acești ani au însemnat pentru statul polon o epoca ”a greșelilor și înfrângerilor”, ani ai ”minciunilor și trădărilor”. În plus, în tot acest timp, Polonia ar fi fost asuprită, i-ar fi fost încetinită dezvoltarea, pe când, referindu-se la ucraineni, aceștia din urmă nu ar face altceva decât să manipuleze o țară nefericită[iv]. Ca urmare, PiS își va asuma să ”repare aceste nedreptăți” prin inițierea unei ”tranziții istorice de la A Treia Republică la A Patra Republică”.

Noul model de abordare atât a chestiunilor ce țin de politica internă, cât și a celor ce țin de politica externă sunt parte a ideologiei de partid, care într-o anumită măsură era anunțată încă din campanie. ”Schimbările bune” anunțate de liderii Partidului Lege și Justiție creionează, în definitoriu, obiectivele politicii tranzitorii de la ”a treia la a patra republică”, obiective care în aceeași măsură reflectă modul autoritar prin care partidul își urmărește consolidarea monopolului de putere în stat.  Pe plan intern ”schimbările” au presupus și vor presupune: subordonarea politică a justiției,  aplicarea presiunii politice asupra mass-mediei, urmată în unele cazuri de subordonarea ei sau încurajarea și sprijinirea tendințelor naționaliste în rândul aderenților sau a organizațiilor cu acest profil[v].

În altă ordine de idei, strategia guvernului cuprinde nominalizarea și unde este posibil sancționarea celor responsabili pentru ”greșelile” produse. În acest sens, a fost declanșată o campanie de discreditare a unor importanți foști lideri de stat, remarcați de altfel pe plan internațional pentru contribuția avută la evoluția Poloniei după căderea Cortinei de Fier (vezi cazul Lech Walesa)[vi]. O altă tactică utilizată de PiS este identificarea așa-zișilor inamici care reprezintă o amenințare, un obstacol în calea evoluției și bună-stării națiunii poloneze. Aceștia se găsesc atât intern (comuniștii din sistem sau alți rivali politici, complici la trădarea Poloniei – Donald Tusk), cât și în exterior (fie în postura unor state, cum ar fi Germania, fie Uniunea Europeană care încearcă să reducă noțiunea de stat suveran sau impune o serie de politici inutile). Rămânând în aceeași notă a amenințărilor percepute/imaginate, în Polonia se conturează percepția conform căreia, din pricina imigrației din ultimii ani (datorată în parte și conflictului ce mistuie estul Ucrainei), ar scădea salarile[vii], probabil datorită forței de muncă mai ieftine.

Nu în ultimul rând, se pare că retorica naționalistă, ce presupune rememorarea catastrofelor care au marcat Polonia în secolul XX, este parte atât a ideologiei de partid, cât și a discursului politic și a direcțiilor de acțiune a căror țintă devine istoria comună și sângeroasă împărțită de Polonia și Ucraina. Iar noua politică dusă de Varșovia în relație cu Ucraina nu s-a rezumat doar la retorică, ci și la ultimatumuri, după cum vom vedea pe parcurs.

Primul pas al provocării lansate la adresa Kievului a fost calificarea crimelor OUN-UPA ca genocid la adresa poporului polonez, urmată la scurt timp de condamnarea cu vehemență a îndrăznelii Kievului de a apologia lideri ai OUN-UPA. În continuare, aceste repere au devenit baza politicii ostile la adresa Ucrainei. Or, de cealaltă parte, liderii ucraineni au impresionat prin inabilitatea diplomatică de a gestiona acest subiect sensibil, ignorând adesea consecințele ce ar putea surveni de pe urma schimbului de decizii care incită impulsurile belicoase ale conducerii de la Varșovia. Rețeta poate fi completată cu pasivitatea și necunoștința de cauză, chiar a istoriei, de către unii liderilor ucraineni care au dus la situația pe care o întâlnim în prezent.

Provocări de o parte și de alta…

În ultimii doi ani, parlamentele celor două state, s-au angajat într-o campanie de decizii și legi controversate a căror legiferare aproape simultană au anticipat  reeșalonarea unor probleme istorice nesoluționate. Startul a fost dat în Sejm (Parlamentul Poloniei) prin adoptarea Zilei naționale în amintirea victimelor genocidului naționaliștilor ucraineni împotriva polonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comemorată pe 11 iulie. La scurt timp, Rada ucraineană decide ca în ziua de 24 martie să fie comemorate victimele genocidului comis de către statul polon împotriva ucrainenilor în perioada 1919-1951[viii]. Aceste legi au fost doar începutul ineluctabil a unei serii de măsuri controversate la Kiev și Varșovia deopotrivă.

Care sunt aceste măsuri, consecințele în plan politic și social ale acestui diferend înnăscut din politica naționalistă dusă de actuala conducere de la Varșovia și inabilitatea diplomatică a liderilor de la Kiev de a gestiona relația cu un guvern ostil și provocator, precum și alte aspecte și explicații conexe, considerate importante de menționat în economia acestei intrigi, vor fi abordate în curând.

Moldovan Anton

___________________________________________________________________________

[i] https://www.opendemocracy.net/od-russia/andrii-portnov/clash-of-victimhood-1943-volhynian-massacre-in-polish-and-ukrainian-culture

[ii] Ibidem

[iii] https://www.wilsoncenter.org/blog-post/ukrainian-polish-relations-the-context-the-memory-war-game-lose-lose

[iv] http://euromaidanpress.com/2016/07/16/why-are-there-new-tensions-between-ukraine-and-poland/

[v] Ibidem

[vi] Ibidem

[vii] http://euromaidanpress.com/2017/12/19/kyivs-hold-on-polish-politics-why-anti-ukrainian-rhetoric-in-poland-will-grow-stronger/

[viii] Vezi http://trb.ro/recrudescenta-tensiunilor-dintre-varsovia-si-kiev-pe-probleme-istorice/

NU SUNT COMENTARII

Transmiteti un mesaj

15 + 4 =