Relaţiile dintre Bucureşti şi Kiev – ieşirea din labirint

    România şi Ucraina au avut întotdeauna relaţii prietenoase şi constructive, spun diplomaţii. În realitate diplomaţia a fost tot timpul mai mult o camuflare a unor neînţelegeri latente dintre Bucureşti şi Kiev. Analiştii politici din Cernăuţi, care au cercetat relaţiile româno-ucrainene, le califică ca fiind o confruntare bine camuflată, un conflict cu mască diplomatică.

    Din fericire, situaţia tensionată nu mai este actuală după răsturnarea regimului Ianukovici. Astfel, se poate considera că relaţiile româno-ucrainene ar avea un viitor neîncrezut şi incert, însă cu mari perspective de normalizare şi dezvoltare. Doi factori facilitează crearea unei axe Bucureşti – Kiev, şi anume, factorul european (aspiraţiile europene ale Ucrainei şi participarea Bucureştiului la proiectul european), dar mai ales factorul rus. Potrivit istoriei, inamicii externi şi comuni nu numai că au puterea de a apropia unele ţări aparte, unindu-le împotriva factorului extern destabilizator, dar şi de a schimba complet realitatea politică.

    Pentru prima dată despre rolul pozitiv al României în cadrul evenimentelor din Ucraina s-a amintit pe Maidanul Independenţei imediat după răsturnarea regimului Ianukovici. Atunci, fostul ministru de interne, Iuri Luţenko, a remarcat susţinerea României şi a altor state pentru mişcarea democratică din Ucraina. Invazia rusească în Crimeea şi acţiunile destabilizatoare ale Rusiei în Ucraina după răsturnarea Guvernului de la Kiev au scos în prim plan problema Transnistriei, ai cărei tendinţe separatiste se înscriu în cadrul proiectului preşedintelui rus Vladimir Putin de creare a unui coridor Doneţk – Odessa – Tiraspol (o nouă „Ucraină”), dar care trezesc nelinişti enorme în România, Republica Moldova şi Ucraina. În acest context, România conştientizează primejdia factorului destabilizator rus, iar criza transnistreană are un efect invers celui aşteptat de Kremlin – în loc de crearea de tensiuni între aceste state est-europene s-a ajuns la o apropiere româno-ucraineană. Această apropiere este deocamdată mai mult una simbolică, nu s-a mers mai departe de unele formalităţi diplomatice, însă perspectivele unei colaborări practice sunt evidente. Atât preşedintele român, cât şi premierul, au declarat că susţin integritatea teritorială şi independenţa Ucrainei, condamnând acţiunile Rusiei. Ucraina, la rândul său, este dispusă să contribuie la soluţionarea crizei transnistrene şi la dezvoltarea reală a euroregiunilor şi altor proiecte europene comune transfrontaliere, care ar reprezenta o alternativă economică relaţiilor sistate cu Federaţia Rusă. Deci, reorientarea spre UE, şi respectiv spre România, devine una existenţială pentru Ucraina în timpul unui război nedeclarat cu Rusia.

    În acest context, planurile Kremlin-ului pot fi uşor descifrate pe baza emisiunilor propagandistice din cadrul postului de televiziune „Rossia 1”, care pregătesc opinia publică rusă pentru noi evenimente. Astfel, „Rossia 1” a realizat un reportaj despre efectele devastatoare ale integrării României în Uniunea Europeană. Sărăcie, infrastructură şi industrie la pământ, ţigani şi din nou sărăcie… Într-o altă emisiune jurnaliştii ruşi povestesc despre ororile comise de români în Ucraina şi Transnistria, în timpul mareşalului Antonescu (mai ales despre oamenii omorâţi în Cernăuţi şi Odessa). Acest atac propagandistic nu este unul întâmplător, ţintind în primul rând locuitorii Transnistriei, care trebuie să aibă frică de România „săracă şi agresivă” şi, în cel de al doilea rând, populaţia Ucrainei. O nouă ceartă ucraineano-română i-ar prinde bine Kremlinului, care nu doreşte ca exemplul României să devină unul prea idealizat de ucrainenii cu aspiraţii integraţioniste.

    România şi Ucraina pot construi o nouă axă a relaţiilor bilaterale, lăsând la o parte stereotipurile înregistrate în memoria istorică, pe o bază pragmatică şi în cadrul mecanismelor deja existente (o serie de euroregiuni, grupuri de lucru etc. care ar trebui eliberate de pecetea formalităţii). Paradoxal este faptul că factorul rus poate deveni unul prielnic constituirii unei axe Bucureşti – Kiev, care s-ar baza iniţial pe interese comune, apoi s-ar putea transforma în ceva mai serios. Ucrainenii şi românii încep să înţeleagă că ceea ce nu vrea Kremlinul este în interesul României şi Ucrainei. Astfel, aducerea relaţiilor româno-ucrainene la un nou nivel ar trebui să fie unul din scopurile autorităţilor de la Kiev şi Bucureşti în perspectiva apropiată. Nu este un scop lipsit de temei, este mai mult o şansă pentru ieşirea din labirintul formalităţilor şi combaterii factorului destabilizator rus.

    G.M.

    NU SUNT COMENTARII

    Transmiteti un mesaj

    three × 3 =