Frăția slavă înecată în sânge

    Această perioadă de timp, deosebit de dramatică şi tensionată, pe care o traversăm în ultimele câteva luni – începând cu Maidanul de la Kiev și finalizând cu macabrele scene recente de luptă din Sloveansk, Kramatorsk și Mariupol, Odesa, dar și cu secvențele luate parcă din niște cronici cu un subiect dintre cele mai fierbinți din filmele de acțiune, pe care le-am putut vedea la posturile rusești de televiziune duminică seara, nu ne lasă nicio îndoială că Ucraina se află în prag de război civil. Dar, oricât am încerca să atenuăm starea de lucruri, realitatea este una: Putin le-a dat undă verde mercenarilor săi sălbăticiți și însetați de sânge să-și facă „meseria” în regiunile de sud-est ale Ucrainei. Farsa acestuia cu fariseicul lui „îndemn” către criminalii de stat separatiști din Lugansk și Doneţk de a amâna aşa-zisul referendum pentru mai târziu (după cum cunoaşteţi, această aventură totuşi a avut loc duminica trecută) n-a fost nimic altceva decât o ticăloasă manevră politică de a induce opinia publică locală şi mondială în eroare.

    Scenariul în cauză s-a derulat fără nicio abatere, tras ca la indigo, exact aşa cum s-a întâmplat în Transnistria noastră, apoi în Abhazia şi Osetia de Sud (cu mari vărsări de sânge) și, iată acum, în Ucraina. Să ne punem cu toții întrebarea: cum poate fi calificat un așa-numit „referendum al poporului” când secțiile de votare sunt vegheate strașnic de „supraveghetorii” cu Kalașnikovul aruncat peste umăr, gata să tragă în oameni? Ia-ti putut vedea la televizor în plina lor statură de gorile înfierbântate, gata de a intra în rolul lor de ucigaș. Acum să ne mai întrebăm: cine incită lumea la răfuieli și încleștări – piept la piept, așa cum s-a întâmplat zilele trecute în Odessa? cine-s fasciștii, naționaliștii, banderoviştii, care, ca niște vampiri nesățioși, cer astăzi sânge, jinduiesc pământuri ale altor state şi visează la o nouă revanșă? Răspunsul poate fi unul: rusul cel din Răsărit! Citiți ziarele „Komsomolskaia pravda” și „Argumentî i faktî”, care îşi au subredacţiile lor la Chişinău. Ar trebui să aveţi mare reţinere şi stăpânire de nervi pentru a vă potoli revolta. Priviţi cum toarnă gaz pe foc acest neisprăvit de Dodon, care zbiară pe străzile Chişinăului şi mâzgăleşte pe toate gardurile provocatoarea inscripţie în culoarea sângelui, de care acesta, bănuim, e tare însetat – „Iubesc Moldova”. Foarte plastic şi bine argumentat s-a exprimat pe marginea acestui subiect domnul Valeriu Saharneanu, deputat în Parlamentul de la Chişinău, în eseul său radiofonic din 5 mai, transmis la „Vocea Basarabiei”: „…mi se pare deloc întâmplătoare această opţiune cromatică într-o Republică Moldova în care culoarea roşie continuă să exprime o clară opţiune politică, ba chiar geopolitică… Nu este un secret că două partide – cel al comuniştilor şi o frântură a lor, socialiştii – se făloşesc peste măsură că moştenesc însemnele roşii de la bolşevici, care, la rândul lor, au ales-o pentru că este culoarea sângelui. Iar sângele pentru bolşevici este de acelaşi folos ca şi pentru vampiri: substanţa care îi hrăneşte…”.

    Iar separatiştii din sud-estul Ucrainei, după cum se vede cu ochiul liber, au prins gustul sângelui. Cine le-o alimentează – e-n văzul întregii Europe. O demonstrează chiar vizita pe 9 mai la Tiraspol a revanşardului şovin de aceeaşi culoare roşie, Dmitri Rogozin. O demonstrează făţiş, cu o insolenţă strigătoare la cer fără pic de obrăzare şi marşurile aşa-numitului „tineret rus” în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ţipălăii pripăşitului provocator Tuleanţev desfăşurând în cel mai sfidător mod imensa panglică negru-oranj de vreo trei sute de metri, pe care le-a dăruit-o acestor pramatii cu apucături neofasciste.

    Zilele trecute am prins la un post de televiziune intervenţia lui Aleaksandr Lukașenko, pe care toţi belaruşii, cu mic cu mare, îl numesc Batea (adică Tata – n.n.). Arătând cu mâna, în timpul discursului său înflăcărat spre generalii de armată care se aflau în sală, președintele belarus s-a exprimat cam în felul următor: „Noi urmărim cu multă îngrijorare ce se întâmplă în tarile care ne înconjoară. Dar eu sunt gata, alături de armata noastră, să-mi apăr pământul strămoşesc, dacă va fi nevoie, şi nu vom ceda nici un centimetru din moşia strămoșească”. Iată acesta ar fi unul din răspunsurile la întrebarea mefistofelică, pe care și-o pun nu numai belaruşii: a fi sau a nu fi. Acesta, alături de opinia publică mondială şi cele mai progresiste forţe care astăzi domină Europa, ar fi răspunsul la ambiţiile nesăbuite ale diriguitorilor din Kremlin care râvnesc la reîmpărţirea lumii şi a sferelor de influenţă şi care, fiind mânaţi de ambiţia lor oarbă, vor să pună gheara pe tot ce le pică în cale.

    Astăzi vecina noastră, Ucraina, se află la o răscruce de destin. Marea ei dramă prin care trece în aceste zile este că ea are în faţă nu un duşman venit de peste mări şi ţări, ci chiar fratele de sânge de peste pârleaz. Iar el, acest frate de sânge, a fost construit în aşa fel, încât firea lui, ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga, cere mereu un duşman, la fel cum plămânii omului cer aer. Iată că şi cei din neamul lui Taras Şevcenko poate şi-au dat seama (dă, Doamne, să nu fie prea târziu) că, într-adevăr, cu rusul nu-i de glumit. Şi totuşi, vorba românului: chiar pentru cel mai nărăvaş cal se poate găsi un căpăstru.

    P.I.

    NU SUNT COMENTARII

    Transmiteti un mesaj

    sixteen + twenty =